Tiraspol, Aprilie 2006

Unele lucruri pur si simplu se întîmpla. Fara sa planuiesti îndelung, fara sa planifici, fara sa te gândesti a doua oara. Exact asa am ajuns sa plecam spre Tiraspol în seara zilei 12 aprilie. Despre situatia liceului, a unicului liceu românesc din Tiraspol, aflasem ceva informatii de la posturile de televiziune românesti, în special de la Realitatea TV, daca îmi amintesc corect, în perioada asediului militiei transnistrene. Spre rusinea mea, stirea mi-a trecut, oarecum pe lânga urechi la fel ca majoritatea celorlalte stiri. Ceva mai târziu am descoperit câteva pagini ce redau în detaliu întreaga situatie. Am reusit chiar sa intru în contact "virtual" cu o familie de români transnistreni si de aici încolo totul a venit de la sine. Am început sa strângem bani de la prieteni si cunoscuti, hotarâti fiind sa-i ducem personal "destinatarilor". La strîngerea banilor pentru cadouri au participat peste 100 de români. Fiecare cu cât a putut. Tin sa le multumesc si pe aceasta cale!

Dupa cum spunem, pe 12 aprilie, profitînd de o oarecare acalmie la granita transnistreana precum si de apropierea Pastelui m-am suit, împreuna cu un prieten în "Trenul prieteniei"- rapidul ce face legatura între România si Basarabia. Calatoria a fost o simpla formalitate iar ora 9.00 a zilei de joi ne-a gasit pe peronul proaspat renovatei gari din Chisinau. Pîna la ora stabilita pentru întîlnirea cu dna. profesoara Raisa Padurean am hotarît sa vizitam rapid Chisinaul - Oras Românesc cu bune si cu rele;asta e impresia pe care ne-a lasat-o: Un bulevard central - Stefan cel Mare- unde cladirile istorice (banuiesc, datînd din perioada interbelica) bine întretinute alterneaza cu reprezentante ale firmelor mari; aglomeratie si dezorganizare în zona autogarii, cenusiul "colorând" periferiile. Pe strada lumea vorbea un amalgam de româna si rusa, dar nici nu e de mirare avînd în vedere procesul intensiv de deznationalizare si rusificare la care au fost supusi timp demai bine de 50 de ani românii basarabeni. Chiar si acum, autoritatile statului provin din fosta "elita" sovietica si asta se simte.

În timp ce categoriile sociale active au luat calea exilului avînd ca destinatie fie România, fie apusul european în Basarabia au ramas sa-si faca de cap rusofilii si neo-comunistii. Cea mai elocventa dovada în acest sens fiind reprezentata de rezultatul ultimelor alegeri. Dar, revenind: dupa oaresce peripetii cauzate de o neîntelegere legata de locul exact de întîlnire am reusit sa ne întîlnim cu dna. Raisa. Microbuzele spre Tiraspol pleaca din autogara centrala din jumatate în jumatate de ora. Asteptînd în autogara am vazut si primele masini "înmatriculate în Republica Transnitreana". Nu am înteles exact în virtutea carui fapt circula aceste masini neînmatriculate, de drept, dar, oricum, pe la ora 18.oo ne aflam si noi la bordul unuia dintre aceste microbuze fantomatice, în drum spre Tiraspol. Soseaua, plina de gropi, m-a facut din nou sa ma simt ca acasa.

Pe drum am vorbit vrute si nevrute despre România, despre românism, diaspora româneasca, asa ca timpul a trecut repede pîna la primul punct de control- apartinînd statului moldovean. A urmat asa-numitul "punct al pacifistilor", deservit în paralel de un soldat basarabean, unul rus si unul ucrainean. Imediat dupa ce am depasit utimul punct al politiei basarabene a început sa se profileze în departare stema, de inspiratie sovietica, a pseudo-republicii de pe Nistru, stema ce troneaza deasupra punctului vamal. Ca strain, la intrarea în Transnistria, trebuie sa completezi, în limba rusa si cu caractere chirilce, un formular special. Odata completate formularele de catre dna. Raisa (întrega operatiune a durat în jur de 15 minute, timp în care microbuzul a trebuit sa ne astepte, spre nemultumirea vadita a soferului care vocifera insistent în limba rusa) am putut pleca mai departe.

Primul oras de pe teritoriul transnistriei este în mod ironic Tighina (sau "Bender" cum îi zic rusii), straveche cetate moldava aflata în Basarabia, pe malul drept al Nistrului. Cetatea propriu-zisa a fost transformata, de armata rusa, în cazarma si asa a ramas. În 1992, orasul a fost unul dintre principalele teatre de razboi si "cicatricile" se vad, pîna în ziua de astazi, pe fatadele unor cladiri. Tighina si Tiraspolul sunt despartite de un pod peste Nistru pe care l-am traversat si noi în drumul nostru. În timpul razboiului, trupele basarabene îl ocupasera avînd astfel drumul deschis spre Tiraspol, însa presedintele de atunci, Mircea Snegur a ordonat inexplicabil (oare?) oprirea înaintarii. Rezultatele se cunosc!!

Am ajuns în Tiraspol pe înserat si ne-am retras la gazdele noastre. În apartamentul de 2 camere, situat într-un camin (confort 3 am spune dupa standardele noastre) am fost primiti ca niste frati buni. În Transnistria, dupa 1992, românilor le-au fost refuzate sistematic repartitiile de apartamente fiind preferati în schimb cazacii ce au dat în 1992 "o mîna de ajutor" separatistilor. Vineri dimineata, dupa o noua repriza de formalitati (formularul completat la "frontiera" trebuie predat la un birou special de unde se primeste in schimb un alt act, care reprezinta practic biletul de iesire din transnistria) îndeplinite pentru noi de dna. Raisa am mers pentru prima data la liceul românesc.

Sa mentionez, chiar de la început, ca liceul "Lucian Blaga" are clase între a-I-a si a XII-a si în el învata, la ora actuala în jur de 330 de elevi. La aceasta prima vizita am stat relativ putin dar suficient încît sa apucam sa admiram picturile si aranjamentele florale realizate de copii pentru a onora "Saptamîna Biologiei" care se desfasura în liceu. Hotarîsem deja sa cumparam cîte un mic cadou fiecarui copil asa ca am început sa sondam piata pentru a vedea cam ce ne putem permite. Cea mai la îndemîna solutie pentru cumparaturi în Tiraspol e lantul de magazine "Sheriff" (pe lînga echipa de fotbal, magazinele "sheriff supermarket", o firma de taxiuri, "compania-stat" detine si monopolul asupra comercializarii combustibililor, dar mai mult ca sigur are si alte afaceri mai putin vizibile). Preturile produselor alimentare nu sînt nici pe departe atît de scazute pe cit ne-am fi asteptat. În realitate preturile sunt doar sensibil mai mici decît în România si asta in conditiile în care salariul minim în transnistria este de 20 de dolari (!!!). Dupa niste calcule sumare am decis sa cumparam cîte o ciocolata (ruseasca), 2 oua de ciocolata (simple, fiindca ouale ceva mai mari si mai speciale costau 2 dolari/bucata!!!), un iepuras de ciocolata precum si 2 bomboane de ciocolata pentru fiecare copil. De cumparat produsele le-am cumparat seara tîrziu împreuna cu dna. Raisa si cu doi elevi de la liceu care ne-au ajutat. Unul dintre ei sta la 25 de kilometri de Tiraspol si face drumul asta, dus-întors, zilnic (!), iar cazul lui nu e singular.

Pentru a-i "premia" pe elevii care au participat la concurs am cumparat cite o agenda pentru fiecare dintre ei. Acum, ca veni vorba de concurs: în liceu concursurile de genul acesta sunt obisnuite, desfasurîndu-se saptamînal. Pentru noi a fost însa ceva iesit din comun. Privind în urma îmi dau seama cit de importante sunt astfel de activitati "extrascolare" pentru dezvoltarea copiilor, a relatiilor dintre ei, a spiritului lor critic si asa mai departe. În plus, la Tiraspol, unde scoala a ramas printre ultimele oaze de românism eforturile profesorilor de a oferi elevilor o educatie corecta si în spirit national capata cu totul alte dimensiuni. Copii se implicau în concurs, atît cei care participau cit si cei ce erau în public: un spirit de "familie" care la noi s-a pierdut, daca a existat vreodata. Sîmbata la liceu s-au tinut cursuri pentru a se recupera o zi libera asa ca le-am dat personal copiilor pungutele. Reactia lor, mai ales a celor mici a fost marcata de un fel de timiditate: majoritatea nici nu se uitau în pungute decît dupa ce ieseam noi din clase. Sper din tot sufletul ca s-au bucurat de cadouri, atîtea cîte au fost ele.

La ora 13.oo a avut loc careul de sfîrsit de saptamîna. Copii au prezentat rezultatele concursului din saptamîna ce se încheia, pentru probe ca "poezie", "ziarul de perete" (în fapt picturile copiilor referitoare la tema saptamînii) s.a. De asemenea, cîte un elev de la fiecare clasa a adus în fata careului cîte o planta pe care descris-o. Din nou, lucruri si reactii pe care, în 16 ani de scoala, eu unul, nu le-am cunoscut. Au fost apoi remarcati olimpicii liceului. Mai vreau sa mentionez ca în Basarabia, la fel ca si la noi, olimpiadele au o faza "judeteana" ("raionala" se numeste acolo). Ei bine, elevii liceului romanesc nu pot concura pentru locurile rezervate Transnistriei, fiind respinsi de autoritatiile locale. În aceste conditii, sînt obligati sa se deplaseze pe cont propriu pîna în raionul Causeni, pentru a avea sansa de a se înscrie la concurs.

Dupa careu, am mers acasa la unul dintre elevii liceului: Andrei este elev în clasa aVa si este un pictor extrem de talentat.. Desi e utila din punctul de vedere al informatiei nu reuseste sa surprinda si sa redea adevarata drama pe care acest copil român si mama sa o traiesc. Sa scriu acum despre camera de 3/3 metri in care sunt obligati sa traiasca, sau despre dificultatile pe care le întimpina în obtinerea asistentei medicale minime si asta doar din cauza refuzului copilului de a se transfera la o scoala ruseasca? Nu o voi face, fiindca, pe de o parte povara lor, purtata cu demnitate nu se preteaza unor "apeluri umanitare" pline de patetism, iar pe de alta parte, oricît as încerca n-as putea reusi vreodata sa redau sentimentele pe care le-am încercat în jumatatea de ora petrecuta în camaruta de la etajul I al caminul rosu din vestul Tiraspolului.

Dupa-amiaza am petrecut-o colindînd orasul, "admirînd" monumentele comuniste pastrate la loc de cinste, precum si cimitirul ucigasilor de români, cimitir monumental aflat chiar în centrul Tiraspolului în fata "parlamentului" si avînd ca piesa centrala un tanc al armatei ruse. Despre un cimitir al "fascistilor" romani care au luptat pentru a-si apara casele si familiile nici nu poate fi vorba în Transnistria. Singurul mormînt, de care multi dintre ei au avut parte, au fost apele Nistrului. De parca nu era suficient, peste cimitirul eroilor romani cazuti în cel de-al doilea razboi mondial, cimitir abandonat în paragina în Tighina, a început de curînd sa se construiasca un cartier de case. Mergînd prin Tiraspol nu poti sa nu te întrebi cum poate sa supravietuiasca în Europa anului 2006 un asemenea sistem anacronic. Un "stat" nerecunoscut de nimeni, un stat ce emite pasapoarte lipsite de orice valabilitate, un "stat" care se auto-proclama continuator al uniunii sovietice dar care promoveaza un gen de capitalism salbatic, un "stat" fara productie (la ora la care am fost noi, singura fabrica care parea sa fie activa era cea de vinuri si coniacuri) în care totusi salariile, mizere cum sunt, se platesc iar unii chiar se îmbogatesc. Criteriul etnic ce a stat teoretic la bazele acestei "autonomii" pur si simplu nu sta în picioare, populatia este împartita în proportii relativ egale si oricum la ora actuala nu se poate vorbi de "puritate etnica" în aproape nici o zona a continentului. Singura ratiune de a exista a acestui hibrid este interesul si sprijinul tacit, sau chiar fatis, al Rusiei. În lipsa acestui sprijin, material, militar si politic "constructia" numita "republica transnistreana" s-ar prabusi de la sine.

În Duminica de Florii ne-am trezit la ora 6.00 dimineata pentru a apuca sa vizitam, înainte de plecare, mînastirea ortodoxa din localitatea Chitcani.

Reunind în incinta ei nu mai putin de 4 biserici, mînastirea este cea mai mare din Basarabia. Situata, la fel ca si Tighina, pe malul drept al Nistrului, Sfînta Mînastire a fost, chiar de la crearea ei, Româneasca (!). Traditia slujbelor în limba româna s-a pastrat chiar si dupa ocuparea localitatii si includerea ei în "transnistria", asta pîna acum cîtiva ani, atunci cînd militiile au asediat mînastirea, reusind în cele din urma rusificarea ei aproape totala. Totusi, slujba de Florii a fost bilingva, în conditiile în care marea majoritate a celor prezenti erau români.

Spre ceasurile prînzului ne-am luat la revedere de la prietenii nostri si am plecat spre Tighina, de unde aveam o cursa directa spre Bucuresti. Pentru a evita eventuale probleme soferul le-a spus "vamesilor transnistreni" ca suntem fotbalisti si ca am fost la club la Sheriff. Drumul prin Basarabia a decurs fara nici un fel de probleme iar la radioul din masina am ascultat "Vocea Basarabiei" care transmitea o emisiune national istorica extrem de serios documentata despre cedarea de catre România a Basarabiei în urma ultimatumului dat de sovietici. Lucruri triste, lucruri adevarate despre care multi dintre românii de aici nu stiu mai nimic...

Pe la ora 21.oo la punctul românesc de trecere al frontierei ni se ureaza "Bun venit". Vamesul (dupa ce ne pusese sa scoatem din portbagaj toate lucrurile): "unde mergeti?" Noi: "acasa!" Vamesul: "ce sa faceti acolo?" (!!!). În ce tara traim daca un functionar îsi permite sa te întrebe asa ceva? doar înca un motiv în plus (al cîtelea oare?) sa salutam autoritatile statului cu degetul din mijloc ridicat!

Cristi

P.s.1: un sarut surioarei mele Elena!
P.s.2: îmbratisari tuturor copiilor romani din Transnistria care, desi nu o stiu, sînt eroi adevarati!!