Tiraspol, Aprilie 2006

Unele lucruri pur şi simplu se întâmplă. Fără să planuieşti îndelung, fără să planifici, fără să te gândeşti a doua oară. Exact aşa am ajuns să plecam spre Tiraspol în seara zilei 12 aprilie. Despre situaţia liceului, a unicului liceu românesc din Tiraspol, aflasem ceva informaţii de la posturile de televiziune româneşti, în special de la Realitatea TV, dacă îmi amintesc corect, în perioada asediului miliţiei transnistrene. Spre ruşinea mea, ştirea mi-a trecut, oarecum pe lângă urechi la fel ca majoritatea celorlalte ştiri. Ceva mai târziu am descoperit câteva pagini ce redau în detaliu întreaga situaţie. Am reuşit chiar să intru în contact “virtual” cu o familie de români transnistreni şi de aici încolo totul a venit de la sine. Am început să strângem bani de la prieteni şi cunoscuţi, hotărâţi fiind să-i ducem personal “destinatarilor”. La strângerea banilor pentru cadouri au participat peste 100 de români. Fiecare cu cât a putut. Ţin să le mulţumesc şi pe această cale!

După cum spunem, pe 12 aprilie, profitând de o oarecare acalmie la graniţa transnistreană precum şi de apropierea Paştelui m-am suit, împreună cu un prieten în “Trenul prieteniei”- rapidul ce face legătura între România şi Basarabia. Călătoria a fost o simpla formalitate iar ora 9.00 a zilei de joi ne-a găsit pe peronul proaspăt renovatei gări din Chişinău. Pâna la ora stabilită pentru întâlnirea cu dna. profesoară Raisa Pădurean am hotărât să vizităm rapid Chişinăul – Oraş Românesc cu bune şi cu rele;asta e impresia pe care ne-a lăsat-o: Un bulevard central – Ștefan cel Mare- unde clădirile istorice (bănuiesc, datând din perioada interbelică) bine întreţinute alternează cu reprezentante ale firmelor mari; aglomeraţie şi dezorganizare în zona autogării, cenuşiul “colorând” periferiile. Pe stradă lumea vorbea un amalgam de româna şi rusă, dar nici nu e de mirare având în vedere procesul intensiv de deznaţionalizare şi rusificare la care au fost supuşi timp de mai bine de 50 de ani românii basarabeni. Chiar şi acum, autorităţile statului provin din fosta “elită” sovietică şi asta se simte.

În timp ce categoriile sociale active au luat calea exilului având ca destinaţie fie România, fie apusul european în Basarabia au ramas să-şi facă de cap rusofilii şi neo-comuniştii. Cea mai elocventă dovadă în acest sens fiind reprezentată de rezultatul ultimelor alegeri. Dar, revenind: după oaresce peripeţii cauzate de o neânţelegere legată de locul exact de întâlnire am reuşit să ne întâlnim cu dna. Raisa. Microbuzele spre Tiraspol pleacă din autogara centrală din jumatate în jumatate de oră. Asteptând în autogară am văzut şi primele maşini “înmatriculate în Republica Transnitreană”. Nu am înteles exact în virtutea cărui fapt circulă aceste maşini neânmatriculate, de drept, dar, oricum, pe la ora 18.oo ne aflam şi noi la bordul unuia dintre aceste microbuze fantomatice, în drum spre Tiraspol. Șoseaua, plină de gropi, m-a facut din nou să mă simt ca acasă.

Pe drum am vorbit vrute şi nevrute despre România, despre românism, diaspora românească, aşa ca timpul a trecut repede pâna la primul punct de control- aparţinând statului moldovean. A urmat aşa-numitul “punct al pacifiştilor”, deservit în paralel de un soldat basarabean, unul rus şi unul ucrainean. Imediat după ce am depăşit utimul punct al poliţiei basarabene a început să se profileze în depărtare stema, de inspiraţie sovietică, a pseudo-republicii de pe Nistru, stema ce tronează deasupra punctului vamal. Ca străin, la intrarea în Transnistria, trebuie să completezi, în limba rusă şi cu caractere chirilce, un formular special. Odată completate formularele de către dna. Raisa (întrega operaţiune a durat în jur de 15 minute, timp în care microbuzul a trebuit să ne aştepte, spre nemulţumirea vădită a şoferului care vocifera insistent în limba rusă) am putut pleca mai departe.

Primul oraş de pe teritoriul transnistriei este în mod ironic Tighina (sau “Bender” cum îi zic ruşii), străveche cetate moldavă aflată în Basarabia, pe malul drept al Nistrului. Cetatea propriu-zisă a fost transformată, de armata rusă, în cazarma şi aşa a rămas. În 1992, oraşul a fost unul dintre principalele teatre de război şi “cicatricile” se văd, până în ziua de astăzi, pe faţadele unor clădiri. Tighina si Tiraspolul sunt desparţite de un pod peste Nistru pe care l-am traversat şi noi în drumul nostru. În timpul războiului, trupele basarabene îl ocupaseră având astfel drumul deschis spre Tiraspol, însă preşedintele de atunci, Mircea Snegur a ordonat inexplicabil (oare?) oprirea înaintării. Rezultatele se cunosc!!

Am ajuns în Tiraspol pe înserat şi ne-am retras la gazdele noastre. În apartamentul de 2 camere, situat într-un cămin (confort 3 am spune după standardele noastre) am fost primiţi ca nişte fraţi buni. În Transnistria, după 1992, românilor le-au fost refuzate sistematic repartiţiile de apartamente fiind preferaţi în schimb cazacii ce au dat în 1992 “o mâna de ajutor” separatiştilor. Vineri dimineaţa, după o nouă repriză de formalităţi (formularul completat la “frontieră” trebuie predat la un birou special de unde se primeşte în schimb un alt act, care reprezintş practic biletul de ieşire din transnistria) îndeplinite pentru noi de dna. Raisa am mers pentru prima dată la liceul românesc.

Să menţionez, chiar de la început, că liceul “Lucian Blaga” are clase între a-I-a şi a XII-a şi în el învată, la ora actuală în jur de 330 de elevi. La această primă vizită am stat relativ puţin dar suficient încât să apucăm să admirăm picturile şi aranjamentele florale realizate de copii pentru a onora “Săptamâna Biologiei” care se desfăşura în liceu. Hotărâsem deja să cumpărăm câte un mic cadou fiecarui copil aşa că am început să sondăm piaţa pentru a vedea cam ce ne putem permite. Cea mai la îndemâna soluţie pentru cumpărături în Tiraspol e lanţul de magazine “Sheriff” (pe lângă echipa de fotbal, magazinele “sheriff supermarket”, o firmă de taxiuri, “compania-stat” deţine şi monopolul asupra comercializării combustibililor, dar mai mult ca sigur are şi alte afaceri mai puţin vizibile). Preţurile produselor alimentare nu sânt nici pe departe atât de scăzute pe cât ne-am fi aşteptat. În realitate preţurile sunt doar sensibil mai mici decât în România şi asta în condiţiile în care salariul minim în transnistria este de 20 de dolari (!!!). După nişte calcule sumare am decis să cumpărăm câte o ciocolată (rusească), 2 ouă de ciocolată (simple, fiindcă ouale ceva mai mari şi mai speciale costau 2 dolari/bucata!!!), un iepuraş de ciocolată precum şi 2 bomboane de ciocolată pentru fiecare copil. De cumpărat produsele le-am cumpărat seara târziu împreună cu dna. Raisa şi cu doi elevi de la liceu care ne-au ajutat. Unul dintre ei stă la 25 de kilometri de Tiraspol şi face drumul asta, dus-întors, zilnic (!), iar cazul lui nu e singular.

Pentru a-i “premia” pe elevii care au participat la concurs am cumpărat câte o agendă pentru fiecare dintre ei. Acum, că veni vorba de concurs: în liceu concursurile de genul acesta sunt obişnuite, desfăşurându-se săptămânal. Pentru noi a fost însă ceva ieşit din comun. Privind în urmă îmi dau seama cât de importante sunt astfel de activităţi “extraşcolare” pentru dezvoltarea copiilor, a relaţiilor dintre ei, a spiritului lor critic şi aşa mai departe. În plus, la Tiraspol, unde şcoala a rămas printre ultimele oaze de românism eforturile profesorilor de a oferi elevilor o educaţie corectă şi în spirit naţional capătă cu totul alte dimensiuni. Copii se implicau în concurs, atât cei care participau cât şi cei ce erau în public: un spirit de “familie” care la noi s-a pierdut, dacă a existat vreodată. Sâmbăta la liceu s-au ţinut cursuri pentru a se recupera o zi libera aşa că le-am dat personal copiilor punguţele. Reacţia lor, mai ales a celor mici a fost marcată de un fel de timiditate: majoritatea nici nu se uitau în punguţe decât după ce ieşeam noi din clase. Sper din tot sufletul că s-au bucurat de cadouri, atâtea câte au fost ele.

La ora 13.oo a avut loc careul de sfârşit de săptămână. Copii au prezentat rezultatele concursului din săptămâna ce se încheia, pentru probe ca “poezie”, “ziarul de perete” (în fapt picturile copiilor referitoare la tema săptămânii) ş.a. De asemenea, câte un elev de la fiecare clasă a adus în faţa careului câte o plantă pe care a descris-o. Din nou, lucruri şi reacţii pe care, în 16 ani de şcoală, eu unul, nu le-am cunoscut. Au fost apoi remarcaţi olimpicii liceului. Mai vreau să menţionez că în Basarabia, la fel ca si la noi, olimpiadele au o fază “judeţeană” (“raională” se numeste acolo). Ei bine, elevii liceului românesc nu pot concura pentru locurile rezervate Transnistriei, fiind respinşi de autorităţiile locale. În aceste condiţii, sunt obligaţi să se deplaseze pe cont propriu pâna în raionul Căuşeni, pentru a avea şansa de a se înscrie la concurs.

După careu, am mers acasă la unul dintre elevii liceului: Andrei este elev în clasa aVa şi este un pictor extrem de talentat.. Deşi e utilă din punctul de vedere al informaţiei nu reuşeşte să surprindă şi să redea adevărata dramă pe care acest copil român şi mama sa o trăiesc. Să scriu acum despre camera de 3/3 metri în care sunt obligaţi să trăiască, sau despre dificultăţile pe care le întimpină în obţinerea asistenţei medicale minime şi asta doar din cauza refuzului copilului de a se transfera la o şcoală rusească? Nu o voi face, fiindcă, pe de o parte povara lor, purtată cu demnitate nu se pretează unor “apeluri umanitare” pline de patetism, iar pe de alta parte, oricât aş încerca n-aş putea reuşi vreodată să redau sentimentele pe care le-am încercat în jumatatea de ora petrecutî în cămăruţa de la etajul I al căminului roşu din vestul Tiraspolului.

După-amiază am petrecut-o colindând oraşul, “admirând” monumentele comuniste păstrate la loc de cinste, precum şi cimitirul ucigaşilor de români, cimitir monumental aflat chiar în centrul Tiraspolului în faţa “parlamentului” şi având ca piesă centrala un tanc al armatei ruse. Despre un cimitir al “fascistilor” români care au luptat pentru a-şi apăra casele şi familiile nici nu poate fi vorba în Transnistria. Singurul mormânt, de care multi dintre ei au avut parte, au fost apele Nistrului. De parcă nu era suficient, peste cimitirul eroilor români căzuţi în cel de-al doilea război mondial, cimitir abandonat în paragina în Tighina, a început de curând să se construiască un cartier de case. Mergând prin Tiraspol nu poţi să nu te întrebi cum poate să supravieţuiască în Europa anului 2006 un asemenea sistem anacronic. Un “stat” nerecunoscut de nimeni, un stat ce emite paşapoarte lipsite de orice valabilitate, un “stat” care se auto-proclamă continuator al uniunii sovietice dar care promovează un gen de capitalism sălbatic, un “stat” fără productie (la ora la care am fost noi, singura fabrica care părea sa fie activa era cea de vinuri şi coniacuri) în care totuşi salariile, mizere cum sunt, se plătesc iar unii chiar se îmbogăţesc. Criteriul etnic ce a stat teoretic la bazele acestei “autonomii” pur şi simplu nu stă în picioare, populaţia este împărţită în proporţii relativ egale şi oricum la ora actuală nu se poate vorbi de “puritate etnică” în aproape nici o zonă a continentului. Singura raţiune de a exista a acestui hibrid este interesul şi sprijinul tacit, sau chiar făţiş, al Rusiei. În lipsa acestui sprijin, material, militar şi politic “construcţia” numită “republică transnistreană” s-ar prăbusi de la sine.

În Duminica de Florii ne-am trezit la ora 6.00 dimineaţa pentru a apuca să vizităm, înainte de plecare, monăstirea ortodoxă din localitatea Chiţcani.

Reunind în incinta ei nu mai puţin de 4 biserici, monastirea este cea mai mare din Basarabia. Situată, la fel ca şi Tighina, pe malul drept al Nistrului, Sfânta Mоnastire a fost, chiar de la crearea ei, Românească (!). Tradiţia slujbelor în limba româna s-a păstrat chiar şi după ocuparea localităţii şi includerea ei în “transnistria”, asta pâna acum câtiva ani, atunci când miliţiile au asediat mоnastirea, reuşind în cele din urmş rusificarea ei aproape totală. Totuşi, slujba de Florii a fost bilingvă, în condiţiile în care marea majoritate a celor prezenţi erau români.

Spre ceasurile prânzului ne-am luat la revedere de la prietenii noştri şi am plecat spre Tighina, de unde aveam o cursa directa spre Bucureşti. Pentru a evita eventuale probleme şoferul le-a spus “vameşilor transnistreni” ca suntem fotbalişti şi că am fost la club la Sheriff. Drumul prin Basarabia a decurs fără nici un fel de probleme iar la radioul din maşină am ascultat “Vocea Basarabiei” care transmitea o emisiune naţional istorică extrem de serios documentată despre cedarea de către România a Basarabiei în urma ultimatumului dat de sovietici. Lucruri triste, lucruri adevarate despre care mulţi dintre românii de aici nu stiu mai nimic…

Pe la ora 21.oo la punctul românesc de trecere al frontierei ni se urează “Bun venit”. Vameşul (după ce ne pusese să scoatem din portbagaj toate lucrurile): “unde mergeţi?” Noi: “acasă!” Vameşul: “ce să faceţi acolo?” (!!!). În ce ţară trăim dacă un funcţionar îsi permite să te întrebe aşa ceva? doar înca un motiv în plus (al câtelea oare?) să salutăm autorităţile statului cu degetul din mijloc ridicat!

Cristi

P.s.1: un sărut surioarei mele Elena!
P.s.2: îmbrăţişari tuturor copiilor români din Transnistria care, deşi nu o ştiu, sunt eroi adevăraţi!